În privinta construirii liniei ferate Oravita - Anina au fost mai multe proiecte, dar abia din anul 1855 când a fost preluata calea ferata din Oravita de catre STEG s-a conturat constructia caii ferate Oravita - Anina. Pentru traseul Oravita-Anina, proiectul din 1847 al inginerului Anton Rappos prevedea o linie normala în tractiune cu aburi pâna la Lisava, pâna unde carbunele ar fi trebuit adus de la Anina printr-o foarte lunga galerie subterana numita „Regele Stefan” în tractiune cabalina. Dupa 1852, odata cu cresterea performantei tractiunii cu aburi, proiectul Rappos a fost radical modificat, renuntându-se la ideea galeriilor subterane. Lucrarile au continuat pâna în 1854 la finalizarea unor planuri înclinate funiculare pe portiunea mai abrupta Lisava-Anina. Între 1860 – 1863, se finalizeaza constructia noului traseu de cale ferata normala cu tractiune cu aburi pe segmentul Oravita – Anina, punctul de maxima altitudine al liniei fiind atins în tunelul Gârliste, cel mai lung de pe traseu. Autori: inginerii Anton Rappos si Karl Dülnig; arhitectii Karl Maniel, Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Acesta din urma, considerându-se vinovat de un prim esec al perforarii tunelului Gârliste, unde cele doua galerii nu s-au întâlnit din cauza unei devieri verticale de aproape trei metri, s-a sinucis aruncându-se într-o prapastie de pe unul din viaductele liniei.
Linia ferata Oravita - Anina a cunoscut în acea perioada o concentrare de forte extraordinara si a fost construita cu forta de munca locala, fiind folositi oameni ai locului. Obuna parte a fost reprezentata de populatia colonizata din Oltenia, precum bufenii si tirolezii colonizati în Oravita dupa 1717 si care au constituit baza întemeierii Oravitei montane. Deasemenea au fost adusi specialisti pietrari din partile Italiei de Nord, cunoscuti sub numele de friulani (Friuli) ai caror urmasi sunt si astazi în partile noastre. Acesti oameni, mesteri vestiti în arta sculpturii în piatra, au lasat în urma pe lânga calea ferata Oravita - Anina si o serie de sculpturi în piatra si marmura. Ei s-au raspândit în întreg Banatul si urmasii lor mai exista printre noi, dar stranepotii lor poate nu mai stiu de ce au fost în stare strabunici lor. Ei se mai gasesc in Oravita, dar si în Resita si Bocsa cu numele Ansolutti si Buzii, (urmasii în Resita), Gusetti si Gazzolli (urmasi în Resita si Bocsa), Gittera, (Oravita), Gotthardi (Oravita), Mationi (Oravita), Masuti (Oravita), Mihali (Oravita), Pecci (Oravita, Resita), Parteli (Oravita, Resita).
Oravita 1870
Inaugurarea are loc la 20 august 1854 cu o locomotiva C-2-t din tipul Engerth. Cu mecanicul Wenzel Hantscke, în locomotiva se afla inspectorul Dullnig, inginerul Bach si arhitectul inginer Maniel. Dupa locomotiva si tender se afla o platforma descoperita unde s-au amenajat locurile pe care sa stea ministrul Thinnfeld, secretarii Layer si Hocheder, von Gränzenstein si von Berg, directorul Directiei Montanistice Banatene, Friedrich Reitz Se mai afla acolo groful von Bissingen de Iam, contele Hermann Gerubel, baronul Anton Baici de Varadia, groful Julius Despinici de Comorâste, groful Vladimir Stojanovits de Latunas-Marcovat, baronul Wodianer, viitorul ministru, originar din Oravita, Jozsef de Szlavy, arhitectul Ioan (Johann) Bibel, inginerii metalurgi Karl Maderspach si G. Werne, farmacistul Karl Knoblauch, medicul Fr. Bach, fratele inginerului constructor de cai ferate.
